Primul rând era scris cu mâna lui Iacob.
Am recunoscut imediat scrisul.
„Ana, înainte să citești mai departe, vreau să știi un singur lucru: femeia care ți-a adus scrisoarea nu a fost niciodată iubita mea.”
Am ridicat privirea spre necunoscută.
Ea plângea deja.
Am continuat.
„Numele ei este Mara. Și este sora mea.”
Am recitit propoziția.
O dată.
De două ori.
De trei ori.
— Sora lui?
Mara dădu încet din cap.
— Da.
— Iacob nu avea soră.
Vocea mea ieși aproape ca un strigăt.
— A crescut într-un centru de plasament. Mi-a spus totul despre copilăria lui.
Mara își șterse obrazul.
— Nu știa că exist.
Am rămas nemișcată.
— Atunci cum…
— Ne-am găsit abia acum câteva luni.
Mara mi-a povestit că fusese adoptată când era foarte mică.
Iacob era mai mare și ajunsese într-un alt sistem de protecție.
Dosarele lor fuseseră separate, iar ani întregi niciunul nu știuse cu certitudine ce se întâmplase cu celălalt.
Mara crescuse știind doar că existase cândva un frate.
Iacob crescuse crezând că rămăsese singur.
Cu aproximativ cinci luni înainte de moartea lui, Mara reușise să-l găsească după o căutare îndelungată prin documente și informații de familie.
— Prima dată când l-am sunat, nu m-a crezut, spuse ea.
— Normal.
— Nici eu nu eram sigură. De aceea am verificat.
Nu fusese suficientă o asemănare sau o poveste.
Documentele și, ulterior, testarea genetică le confirmaseră legătura.
Iacob avea o soră.
Pentru prima dată după zeci de ani, avea din nou o rudă de sânge.
— Atunci de ce nu mi-a spus? am întrebat.
Aceasta era partea care mă durea.
Chiar dacă Mara era sora lui, de ce trebuise să fie un secret?
Mara își coborî privirea.
— Pentru că atunci când ne-am găsit, el știa deja că boala avansase foarte mult.
— Și?
— Voia să-ți spună. De multe ori. Dar de fiecare dată spunea
Comments