Din limuzina neagră, lucioasă, a coborât Emma. Ușa a fost deschisă de șofer, iar în spatele ei au apărut trei fetițe îmbrăcate în rochițe albe, ca niște flori de câmp coborâte în mijlocul acelui spectacol artificial. Invitații au amuțit. Zgomotul pașilor, râsetele copiilor și privirea demnă a Emmei au străpuns tăcerea grea, iar aerul s-a încărcat cu o tensiune pe care nici trandafirii albi și nici muzica discretă a orchestrei nu o mai puteau ascunde.
Emma nu mai era femeia obosită, cu mâinile aspre de la spălat vase și cu ochii împăienjeniți de nopți nedormite. Era o femeie sigură pe ea, cu o eleganță simplă și autentică, care nu avea nevoie de bijuterii scumpe ca să strălucească. Rochia ei de culoarea fildeșului, croită cu bun gust din atelierul propriu, i-a pus în valoare frumusețea naturală.
Daniel a rămas înmărmurit. Zâmbetul lui arogant i s-a șters de pe chip, înlocuit de o umbră de neliniște. Toți ochii se mutaseră de la el și de la mireasa lui spre Emma și cele trei fetițe care, ținându-se de mână, pășeau curajoase pe covorul roșu.
— Cine sunt fetițele? a întrebat o rudă bogată, cu voce joasă, dar suficient de tare încât să fie auzită.
Emma și-a ridicat bărbia.
— Sunt fiicele mele, a spus clar, iar vocea ei a răsunat ca un clopot.
Un val de șoapte s-a răspândit printre invitați. Privirile curioase și uluite se încrucișau, iar atmosfera festivă a început să se fisureze.
Daniel a încercat să-și recapete calmul.
— Emma, ce glumă este asta? a întrebat, cu un zâmbet fals și forțat.
Dar Emma nu mai era femeia care tremura în fața lui.
— Nu e nicio glumă, Daniel. Când m-ai părăsit, nu știai că port în mine rodul iubirii noastre. Aceste fete sunt ale tale.
Cuvintele au căzut ca o lovitură de ciocan.
Comments