Am rămas nemișcată în hol, cu mâinile încleștate pe roțile scaunului. Vocea mamei venea din sufragerie, unde părinții mei obișnuiau să-și bea cafeaua. Se auzea și tata, iar câteva secunde mai târziu am recunoscut râsul Emiliei. Toți trei erau acasă, deși la ora aceea ar fi trebuit să fie plecați.
⠀
— Elena, vorbește mai încet, a spus tata. Nu știi niciodată cine poate să audă.
⠀
— Cine să audă, Mihai? Amelia este la serviciu până la trei. Avem destul timp.
⠀
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu înțelegeam despre ce vorbeau, dar tonul lor mă făcea să mă simt ca o străină în propria casă. Am înaintat câțiva centimetri și m-am oprit lângă ușa întredeschisă a sufrageriei.
⠀
— Important este să nu ajungă la doctorul acela din București, a continuat mama. Dacă îi face investigațiile pe care le-a cerut, încep întrebările. Și după atâția ani nu ne permitem asta.
⠀
Mi s-a tăiat respirația.
⠀
Cu două săptămâni înainte, medicul de medicina muncii de la noul meu serviciu îmi recomandase o evaluare neurologică într-un centru specializat din București. Observase că unele informații din dosarul meu medical erau foarte vechi și că nu mai fusesem evaluată complet de mulți ani. Când le povestisem părinților, mama devenise brusc agitată.
⠀
Îmi spusese că medicii aceia nu fac decât să profite de speranțele oamenilor și că nu are rost să cheltuiesc bani pe investigații inutile. Tata îi dăduse dreptate, iar Emilia mă rugase să nu-mi fac iluzii. Eu acceptasem, ca de obicei, fiindcă toată viața avusesem încredere în ei.
⠀
Dar acum îi auzeam vorbind despre acea consultație de parcă ar fi fost un pericol.
⠀
— Nu putem continua așa la nesfârșit, a intervenit Emilia. Amelia are douăzeci și opt de ani. Lucrează, câștigă bani și începe să ia singură decizii. La un moment dat o să ceară toate documentele.
⠀
—
Comments