Am rămas lângă taxi, privind ecranul.
12.000 de pesos.
Nu era prima dată când Diego folosea acel card.
I-l dădusem cu luni înainte pentru situații de urgență.
Îmi cumpăra medicamentele când mă dureau genunchii prea tare ca să ies din casă. Îmi plătea uneori facturile online.
Avea PIN-ul.
Avea încrederea mea.
Și tocmai înțelesesem ce făcuse cu amândouă.
— Doamnă, mergem? întrebă șoferul.
Am ridicat privirea.
— Da. Dar nu acasă.
I-am dat adresa băncii.
Am blocat cardul.
Am cerut istoricul recent al tranzacțiilor.
Apoi am avut parte de a doua surpriză.
Cei 12.000 de pesos nu erau singura retragere.
Existau plăți mai mici pe care nu le observasem.
2.800.
4.500.
1.900.
Unele puteau fi explicate prin lucrurile pe care îl rugasem eu să le cumpere.
Altele nu.
Am cerut documentele disponibile și am spus clar că vreau ca accesul lui la banii mei să înceteze.
Nu am acuzat banca.
Nu am pretins că toate tranzacțiile erau frauduloase înainte să fie verificate.
Dar am schimbat parolele și am oprit orice card sau autorizare pe care nu mai doream să o aibă.
Apoi am sunat-o pe Mercedes.
— Credeam că ești în avion!
— Nu mai plec la Cancún.
— Ce s-a întâmplat?
Am tăcut câteva secunde.
— Mercedes, mai ții minte ce mi-ai spus când am cumpărat costumul de baie?
— Că ai picioare mai bune decât mine?
Am râs pentru prima dată sincer în ziua aceea.
— Cealaltă chestie.
— Să nu-ți mai ceri scuze că exiști?
— Da.
Am inspirat adânc.
— Cred că e timpul să te ascult.
În următoarele zile am făcut ceva ce amânasem ani întregi.
Am pus pe hârtie cât de mult îl ajutam pe Diego.
Nu doar vacanța.
Plătisem o parte din avansul apartamentului lui.
Îi acoperisem două rate când rămăsese fără serviciu.
Plătisem reparația mașinii.
Facturi.
Asigurări.
Cumpărături.
De fiecare dată exista o
Comments