M-am uitat calm la el.
— Eu? Nimic.
— Nu te preface!
Arătă spre spatele pantalonilor.
Atunci am văzut-o și eu din nou.
O bucată mare de hârtie era lipită de pantalonii lui.
Pe ea scrisesem cu markerul pe care femeia de lângă mine îl avea în geantă:
„ÎMI PARE RĂU DACĂ MIROS. PICIOARELE MELE TREBUIE SĂ RESPIRE.”
Femeia de lângă mine își mușca buzele ca să nu râdă.
Bărbatul smulse hârtia.
— Ești nebună?!
— Vorbiți mai încet, am spus. Oamenii încearcă să se odihnească.
Câțiva pasageri au început să râdă din nou.
— Tu ai pus asta pe mine!
— Nu v-am atins.
Și era adevărat.
Nu-l atinsesem deloc.
Când dormea, îi prinsesem hârtia de marginea unei pături subțiri pe care o avea aruncată peste spătar și care îi rămăsese agățată în spatele pantalonilor când se ridicase.
Nu era cea mai matură reacție din viața mea.
Dar, în acel moment, trebuie să recunosc că mi se păruse perfectă.
— Ștergeți orice fotografie! strigă el spre pasagerii din jur.
Însoțitoarea de bord se apropie.
— Domnule, vă rog să vă calmați.
— Femeia asta m-a umilit!
Însoțitoarea se uită la mine.
— Ce s-a întâmplat?
Înainte să răspund, femeia de lângă mine interveni.
— De aproape o oră își ține picioarele goale pe cotiera ei.
Bărbatul se întoarse spre ea.
— Nu este treaba ta.
— Ba a devenit treaba mea când mirosul a ajuns și la scaunul meu.
Un bărbat de peste culoar ridică mâna.
— Pot confirma.
Cineva din spate spuse:
— Și eu.
Expresia bărbatului se schimbă.
Nu mai era doar furios.
Era jenat.
— Am pus piciorul acolo câteva minute.
M-am întors spre el.
— V-am rugat de două ori să-l luați.
— Și?
Însoțitoarea de bord îl privi.
— Domnule, pasagerii nu au voie să-și pună picioarele pe spațiul altui pasager. Vă rog să vă încălțați și să rămâneți în zona locului dumneavoastră.
—
Comments