Femeia de la recepție mi-a răspuns imediat, cu o voce amabilă. Mi-a confirmat rezervarea, data evenimentului și numărul estimat de invitați. Apoi m-a întrebat dacă doream să modific ceva în privința meniurilor.
— Nu, i-am spus. Doresc să discut despre anularea contractului.
La celălalt capăt al firului s-a făcut liniște.
— Doamnă Dumitrescu, sunteți sigură? Vorbim despre un eveniment foarte mare. Există și anumite penalități de anulare.
Am privit dosarul deschis în fața mea. Pe prima pagină se afla semnătura mea, lângă o sumă care ar fi putut acoperi ani întregi de cheltuieli obișnuite.
— Sunt conștientă. Vă rog să-mi trimiteți în scris condițiile de anulare și situația tuturor sumelor achitate. Vreau să știu exact ce poate fi recuperat și ce penalități sunt prevăzute în contract.
— Desigur. Dar mirii au fost informați?
Am respirat adânc.
— Vor fi informați de mine.
După ce am închis, am rămas câteva minute privind fotografia lui Alexandru de pe raft. Zâmbea în lumina dimineții, cu brațele în jurul meu, exact așa cum îl țineam minte. În cei treizeci de ani în care lucrasem în transporturi, învățasem că deciziile importante trebuie luate cu mintea limpede, nu în mijlocul unei crize de nervi.
Nu voiam să mă răzbun. Voiam să opresc o situație care devenise imposibilă.
Am început să sun fiecare furnizor, unul câte unul. Firma de catering, fotograful, florăria, formația, compania care se ocupa de decoruri. Am cerut documentele contractuale, situația avansurilor și confirmarea scrisă a procedurilor necesare pentru anulare.
Unele sume puteau fi recuperate integral. Altele doar parțial. Pentru câteva contracte, penalitățile erau considerabile. Dar preferam să pierd o parte din bani decât să continui să finanțez un eveniment în care nu mai eram tratată nici măcar cu respectul datorat unui invitat.
La prânz, telefonul a început să sune. Mai întâi Bogdan. Apoi Sonia. Apoi din nou Bogdan.
Comments