Sub cele două pașapoarte se vedea un plic alb, pe care cineva scrisese cu litere mari: „DOSAR ELENA — DUPĂ PLECARE”. Mama fotografiase și conținutul lui. Erau câteva pagini cu antetul unei firme, o copie a certificatului nostru de căsătorie și o împuternicire care părea să poarte semnătura mea.
Dar eu nu semnasem niciodată acel document.
Am mărit imaginea până când literele au devenit clare. Împuternicirea făcea referire la vânzarea unui apartament din București, moștenit de la bunica mea. Era apartamentul pe care îl păstrasem pentru siguranța mea, chiar și după ce mă mutasem cu Dragoș în casa noastră.
Mi-am dus mâna la gură. Cu numai două săptămâni înainte, soțul meu insistase să-i dau o copie după actele apartamentului, spunând că voia să verifice dacă merita să-l renovăm și să-l închiriem. Îi spusesem că nu mă grăbesc și că voi discuta mai întâi cu un notar.
Se pare că el nu intenționa să aștepte.
— Elena?
Vocea lui m-a făcut să tresar. Dragoș se aplecase spre mine, încercând să-mi vadă telefonul.
— Ce s-a întâmplat? De ce ești atât de palidă?
Am blocat ecranul și am încercat să respir normal.
— Mama nu găsește pașaportul, am spus. Cred că trebuie să mergem acasă.
Expresia lui s-a schimbat imediat. Pentru o fracțiune de secundă, am văzut ceva ce nu observasem niciodată atât de limpede pe chipul lui: panică.
— Nu, nu este nevoie. Putem să reprogramăm zborul. Hai să mergem la ghișeu și să vedem ce soluții avem.
— Dragoș, pașaportul tău este acasă. Dacă vrem să plecăm, trebuie să-l recuperăm.
— Tocmai asta spun. Nu mai are rost să ne agităm. Putem pleca mâine.
L-am privit atent. În urmă cu douăzeci de minute, susținuse că voia să se întoarcă singur după document. Acum încerca să mă convingă să rămânem în aeroport.
— Mă duc la toaletă, am spus.
Comments