A doua zi dimineață, Emil s-a trezit înainte să sune ceasul. Nu dormise aproape deloc. Gândurile îi alergaseră toată noaptea, una peste alta, ca niște câini speriați.
A dus-o pe Clara la școală mai tăcut ca de obicei.
— Ești bine, tati? — l-a întrebat ea, uitându-se atent la fața lui.
— Da, puiule. Doar… am o zi importantă.
— Atunci să porți norocul meu — a spus ea și i-a pus desenul în buzunarul gecii.
Drumul până la tribunal i s-a părut mai lung ca oricând. Clădirea era rece, impunătoare, cu pași care răsunau a ecou pe holuri. Emil se simțea mic, cu palmele transpirate și gâtul uscat.
Când i-a fost strigat numele, a intrat în sală cu inima bătându-i în urechi.
Judecătoarea Elena Vasilescu stătea dreaptă, serioasă, cu o privire calmă, dar pătrunzătoare. L-a recunoscut imediat.
— Domnule Popescu — a spus ea, coborând ușor tonul — știți de ce sunteți aici?
— Nu, doamnă judecător — a răspuns el sincer. — Dar bănuiesc…
Ea a oftat încet și a scos dintr-un dosar fotografia din portofel.
— Ieri, ați găsit acest portofel. Era al meu.
Emil a dat din cap.
— Da. Așa este.
— În el erau peste 4.000 de lei, acte importante și această fotografie — a continuat ea. — Puteați pleca fără să vă caute nimeni. De ce nu ați făcut-o?
Emil a ezitat o clipă, apoi a scos din buzunar desenul Clarei și l-a pus pe masă.
— Pentru ea. Pentru că nu vreau să-i explic într-o zi de ce am ales greșit.
Sala a rămas tăcută.
Judecătoarea l-a privit altfel acum. Nu ca pe un om chemat la ordine, ci ca pe cineva care tocmai îi reamintise ceva important.
— V-am chemat — a spus ea după o pauză — nu ca să vă judec. Ci ca să vă mulțumesc. Și… să vă ofer o șansă.
I-a explicat pe scurt: tribunalul căuta un
Comments