Tatăl meu a încremenit. Nu părea furios. Părea obosit.
Ca un om care știa că, mai devreme sau mai târziu, trecutul avea să-l ajungă.
Femeia s-a apropiat încă un pas.
— Mă numesc Cristina.
Am simțit cum inima începe să-mi bată tot mai tare.
— Tu ești…
Ea a dat din cap.
— Da. Sunt mama ta.
În jurul nostru se făcuse liniște.
Ceremonia continua în fundal, dar eu nu mai auzeam nimic. Doar vocea ei.
— Există ceva ce nu ți-a spus niciodată.
M-am întors spre tata.
El și-a plecat privirea.
— Las-o să vorbească, a spus încet.
Cristina a inspirat adânc.
— Omul care te-a crescut… nu este tatăl tău biologic.
Am rămas fără aer.
Ea a continuat:
— În perioada aceea aveam o relație cu mai multe probleme. Când am rămas însărcinată, nu eram sigură cine era tatăl copilului. El a crezut că ești fiica lui și, fără să stea pe gânduri, și-a asumat totul.
M-am uitat din nou la tata.
Avea ochii în lacrimi.
— Este adevărat? am întrebat.
A încuviințat încet.
— Da.
— Și ai știut tot timpul?
— Am aflat la câteva luni după ce te-am luat acasă. Un test făcut atunci a arătat că nu eram tatăl tău biologic.
Am simțit că lumea se clatină.
— De ce nu mi-ai spus?
A zâmbit trist.
— Pentru că, din clipa în care te-am ținut în brațe, răspunsul nu mai conta.
Am început să plâng.
— Ai avut șaptesprezece ani…
— Știu.
— Puteai să pleci.
— Puteam.
— Puteai să mă dai spre adopție.
— Puteam.
— Atunci… de ce ai rămas?
S-a apropiat de mine.
— Pentru că atunci când m-am uitat la tine, n-am văzut un test ADN. Am văzut un copil care avea nevoie de cineva.
Cristina și-a șters lacrimile.
— Eu n-am avut curajul pe care l-a avut el.
Nu era o scuză.
Era o recunoaștere.
— M-am gândit la tine în
Comments