— Ce a ascuns? am întrebat.
Domnul Petrescu se uită spre mama.
Ea se afla la câțiva metri distanță, vorbind cu două rude.
— Nu aici, spuse el.
— Tocmai mi-ai spus că tata ne-a mințit patruzeci de ani și acum vrei să aștept?
— N-am spus că v-a mințit.
— Atunci ce?
Mihai interveni:
— Elena, mergem acasă. Îți explicăm acolo.
M-am întors spre el.
— Tu știai?
Tăcerea lui mi-a dat răspunsul.
— De cât timp?
— De trei săptămâni.
— Trei săptămâni?
— De când tata era în spital.
Am simțit furia urcându-mi în piept.
— Și mie nu mi-a spus nimeni nimic?
— Pentru că nu era secretul meu, răspunse Mihai.
După înmormântare, ne-am întors în casa părinților noștri din Brașov.
Mama se schimbase și stătea în sufragerie cu o ceașcă de ceai în mâini.
Când Mihai intră încă purtând rochia, ea ridică privirea.
— Acum poți s-o dai jos?
Mihai nu răspunse.
Domnul Petrescu, care venise cu noi, se așeză încet într-un fotoliu.
— Ana, spuse el către mama, cred că trebuie să le povestim.
Mama se încruntă.
— Să ne povestiți ce?
Atunci am înțeles.
Nici ea nu știa.
Domnul Petrescu scoase din buzunarul interior al hainei un plic îngălbenit.
— Tatăl vostru mi l-a dat acum douăzeci și șapte de ani.
— Și l-ai ținut până astăzi? am întrebat.
— Mi-a cerut să-l păstrez până când el va decide ce face cu el. Acum trei săptămâni m-a sunat din spital și mi-a spus că nu mai are timp.
Îi întinse plicul lui Mihai.
— De aici știe fratele tău.
Mihai îl deschise.
Înăuntru se afla o fotografie veche.
Mi-o întinse.
Am luat-o.
Și n-am înțeles nimic.
În fotografie erau trei tineri.
Unul era tata.
Avea probabil douăzeci și ceva de ani.
Lângă el era domnul Petrescu.
Iar între ei se afla o femeie tânără, cu părul închis la culoare.
Purta o rochie roșie.
Comments