CÂND FRATELE MEU A VENIT LA ÎNMORMÂNTAREA TATĂLUI NOSTRU ÎMBRĂCAT ÎNTR-O ROCHIE FEMEIASĂ SCURTĂ

Aceeași croială.

Aceeași formă.

Aproape identică cu cea purtată de Mihai la înmormântare.

Pe spatele fotografiei era scris de mâna tatei:

„Vara lui 1978. Noi trei, înainte să se schimbe totul.”

Mama se ridică.

— Cine este femeia?

Domnul Petrescu își coborî capul.

— Irina.

— Cine era Irina?

Răspunsul veni de la Mihai.

— Sora tatei.

Am întors capul atât de repede încât m-a durut gâtul.

— Tata n-a avut nicio soră.

— A avut, spuse domnul Petrescu.

Mama îl privea uluită.

— Eu am fost căsătorită cu el treizeci și opt de ani.

— Știu.

— Mi-a spus că fusese singur la părinți.

Domnul Petrescu dădu încet din cap.

— Pentru că familia lui a șters-o pe Irina din poveste.

În cameră se făcu liniște.

Povestea ieși la iveală încet.

Nu ca într-un film.

Nu printr-o singură mărturisire spectaculoasă.

Ci prin fotografii, scrisori și amintirile unui bătrân care păstrase prea mult timp promisiunea făcută celui mai bun prieten.