Pe scaun se afla o cutie veche din lemn.
O recunoșteam.
O făcuse Mihai în atelierul tatălui său când aveam optsprezece ani. Pe capac arsese stângaci două inițiale:
M + R.
— Dumnezeule…
M-am apropiat.
— Ai păstrat-o?
— Deschide-o, șopti el.
Petru stătea lângă fereastră. Avea puțin peste treizeci de ani și aceiași ochi căprui ai tatălui său. Mi-a făcut un semn discret din cap.
Am ridicat capacul.
Înăuntru era un inel mic, într-o cutiuță de catifea decolorată.
Sub el se afla un teanc gros de plicuri legate cu o panglică.
Pe primul scria:
„Pentru Ruth.”
Pe următorul:
„Pentru Ruth — 1987.”
Apoi 1988.
Mi-au început să tremure mâinile.
— Ce sunt?
Mihai a închis ochii.
— Scrisorile pe care nu ți le-am trimis.
Am ridicat privirea.
— De ce?
Pentru câteva secunde, în salon nu s-a auzit decât aparatul de lângă pat.
Apoi Mihai mi-a spus adevărul.
Cu puțin timp înainte să plece la facultate, tatăl lui aflase că voia să-mi ceară să-l aștept.
Părinții lui nu mă plăceau.
Nu pentru ceva ce făcusem.
Familia mea era modestă. Tata lucra într-o fabrică, mama era croitoreasă, iar eu intenționam să rămân în oraș și să urmez o școală postliceală.
Părinții lui Mihai aveau alte planuri pentru singurul lor fiu.
Tatăl lui voia ca el să termine facultatea, să intre în afacerea familiei și, într-o zi, să o preia.
— Mi-a spus că, dacă rămân cu tine, nu-mi mai plătește facultatea.
Am rămas nemișcată.
— Și ai ales facultatea.
Mihai își întoarse capul.
— La nouăsprezece ani, da.
Adevărul m-a durut chiar și după patruzeci de ani.
Dar Mihai continuă.
La facultate o cunoscuse pe Elena. Când tatăl lui aflase că ea provenea dintr-o familie pe care o considera „potrivită”, o primise imediat cu brațele deschise.
Mihai încercase să se despartă de ea după câteva luni.
Apoi Elena rămăsese însărcinată.
Copilul
Comments