Am privit cutiuța de catifea din mâna tatălui meu și am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu știam ce ascundea, dar nici nu voiam să aflu. Eram singură cu el, într-o pădure pe care nu o cunoșteam, la aproape o oră de casă.
— Tată, te rog să mă duci acasă, am repetat.
Robert a făcut încă un pas spre mine.
— Emilia, ascultă-mă. Tot ce am făcut a fost pentru tine.
— Atunci de ce mă sperii?
Întrebarea l-a făcut să se oprească. Pentru câteva secunde, a rămas nemișcat, cu cutiuța în palmă. Apoi a privit în jos, ca și cum abia atunci ar fi realizat cât de îngrozită eram.
— Nu am vrut să se întâmple așa, a murmurat.
— Ce anume?
Nu mi-a răspuns imediat.
Am scos telefonul din buzunar. Nu aveam semnal suficient pentru un apel, dar am deschis aplicația de mesaje și am încercat să-i scriu mamei.
„Sunt în pădure cu tata. Mi-e frică. Sună-mă.”
Mesajul a rămas netrimis.
Robert a observat telefonul.
— Pe cine încerci să suni?
— Pe mama.
— Emilia, ți-am spus că mama ta nu trebuie să afle.
— Și eu ți-am spus că vreau să plec!
Vocea mi-a răsunat printre copaci. M-am speriat chiar și de propriul strigăt, dar nu m-am mai apropiat de el.
Tata a rămas cu privirea ațintită asupra mea. Apoi, foarte încet, a deschis cutiuța.
Înăuntru se afla un medalion vechi din argint.
Nu era un inel, așa cum mă temusem. Era un medalion oval, cu o zgârietură adâncă pe una dintre margini și un mic desen gravat pe capac.
Un copac.
Sub el, o dată.
14 mai 2007.
Ziua în care mă născusem.
— Ce este asta? am întrebat.
Robert a înghițit în sec.
— A aparținut unei femei pe care am cunoscut-o cu mult timp în urmă.
Am simțit că mi se înmoaie
Comments