și-a plecat capul.
— Știu.
Am început să scot celelalte lucruri din plic. Erau scrisori, unele îngălbenite de vreme, altele mai recente. Pe fiecare plic era scris numele meu, cu un scris rotunjit și îngrijit.
Am desfăcut prima scrisoare. Data era de acum douăzeci de ani.
„Draga mea Emilia, astăzi împlinești doi ani. Nu știu dacă tatăl tău îți va citi vreodată aceste rânduri, dar vreau să știi că mă gândesc la tine în fiecare zi. Am păstrat primul tău botoșel și fotografia în care dormeai pe pieptul meu. Îmi lipsești mai mult decât pot spune în cuvinte.”
Mi-au început să tremure buzele. Am desfăcut o altă scrisoare, apoi încă una. Erau felicitări de ziua mea, mesaje de Crăciun și pagini întregi în care mama îmi povestea despre viața ei.
Într-o scrisoare de când împlinisem zece ani, îmi spunea că spera să-mi placă să citesc. În alta, de la șaisprezece ani, îmi scria că își dorea să-mi fie alături când voi avea prima dezamăgire în dragoste.
— Le-ai primit pe toate? l-am întrebat pe tata.
— Da.
— Și nu mi-ai dat niciuna?
— Nu.
Am lăsat scrisorile pe masă și am început să plâng. Nu erau lacrimi liniștite, ci plânsul acela care vine dintr-un loc atât de adânc, încât nu mai poți să-l controlezi.
Robert s-a apropiat și mi-a pus un șervețel lângă mână. Nu a încercat să mă consoleze și nici să-l apere pe tata. Probabil înțelegea că nu exista nicio explicație care să poată șterge anii pierduți.
— De ce acum? am întrebat după câteva minute. De ce ai decis tocmai astăzi să-mi spui?
Tata a scos din buzunar un plic mic, alb.
— Pentru că acum trei luni am primit un diagnostic grav. Medicii mi-au descoperit o afecțiune cardiacă pentru care urmează să fiu operat. Nu știu cum vor evolua lucrurile, dar mi-am
Comments