Pentru câteva clipe, niciunul nu a mai spus nimic.
Între ei stăteau treizeci de ani de tăceri, de telefoane scurte de sărbători și de promisiuni că „la anul sigur vin”.
Ana s-a dat puțin într-o parte.
— Intră. Cafeaua e aproape gata.
Victor a pășit în curte cu un nod în gât.
Totul părea mai mic decât își amintea. Cireșul din spatele casei era încă acolo, doar că trunchiul îi era crăpat de vreme. Fântâna fusese reparată. Cotețul găinilor fusese mutat mai aproape de șură.
Numai prispa părea neschimbată.
În bucătărie mirosea a plăcintă cu brânză.
— Tot asta faci? a întrebat el.
Ana a zâmbit pentru prima dată.
— Știam că-ți plăcea.
S-au așezat unul în fața celuilalt.
Victor și-a plimbat privirea prin încăpere.
Mobilierul era vechi, dar îngrijit. Pe perete atârna fotografia părinților lor.
Lângă ea era o fotografie cu el, făcută cu aproape treizeci de ani în urmă, în ziua în care terminase facultatea.
A rămas surprins.
— Ai păstrat-o?
— De ce n-aș fi păstrat-o? E fratele meu.
Cuvintele simple l-au lovit mai tare decât orice reproș.
— Ana… eu…
Ea a ridicat palma.
— Dacă ai venit să-ți ceri iertare, fă-o după ce mănânci. Nu se vorbește greu pe stomacul gol.
A zâmbit, iar pentru o clipă i s-a părut că o vede din nou pe sora lui mai mare, care îi rupea bucata mai mare de cozonac și pretindea că ei îi place colțul ars.
Au mâncat aproape în tăcere.
Abia după aceea Ana s-a ridicat și a luat de pe dulap o cutie de carton.
— Mama a lăsat-o pentru tine.
Victor a deschis-o cu grijă.
Înăuntru erau caietele lui din școala generală, câteva desene, o praștie făcută dintr-o creangă și un fluier cioplit de tatăl lor.
Sub toate se afla un plic.
Pe el scria doar atât:
„Pentru Victor, dacă
Comments