…fratele meu, Mihai.
Mi s-a tăiat respirația. Am făcut un pas înapoi, ca lovit de fulger. Lidia s-a măritat cu fratele meu mai mic.
Am rămas nemișcat, în timp ce în jur oamenii râdeau, dansau și aplaudau. Lidia purta o rochie simplă, dar avea o strălucire pe chip cum nu-i văzusem niciodată. În privirea ei nu mai era nicio urmă de durere, doar liniște și bucurie adevărată.
Mihai o ținea de mână, atent, protector. Îi șoptea ceva la ureche și ea zâmbea ca un copil. Atunci am înțeles că eu nu o făcusem niciodată să zâmbească așa.
Mi s-au umezit ochii. Toate imaginile trecutului au năvălit peste mine — serile în care ea mă aștepta cu mâncarea caldă, bilețelele lăsate pe birou, modul în care mă privea ca și cum aș fi fost tot universul ei. Eu, orbit de ambiție, am aruncat totul pentru o viață de aparențe.
Am încercat să plec fără să mă vadă, dar Mihai m-a zărit. A venit repede spre mine, cu zâmbetul pe buze.
— Frate, ce surpriză! Nu credeam că o să vii!
I-am strâns mâna mecanic. Am vrut să spun ceva, dar nodul din gât m-a oprit.
— Am venit doar să… vă felicit, am bâiguit.
— Mulțumim! Lidia e un înger. M-a învățat că nu trebuie să ai bani ca să fii fericit.
Vorbele lui au fost ca niște cuțite în pieptul meu.
Am privit în jur. Nimeni nu purta haine scumpe, nimeni nu se lăuda cu nimic. Și totuși, toți râdeau, cântau, se îmbrățișau. Fericirea plutea în aer — ceva ce nu mai simțisem de ani de zile.
Lidia s-a apropiat. M-a privit în tăcere câteva secunde.
— Radu, mă bucur că ai venit. Sper că ești bine.
Am vrut să spun „da”, dar vocea mi-a tremurat.
— Îmi pare rău, Lidia… pentru tot.
Ea a zâmbit ușor,
Comments