Cu pașii grei și copiii obosiți, Magdalena a ajuns în fața unei biserici vechi. Ușa de lemn scârțâia la fiecare adiere, iar lumina palidă a unei lumânări aprinse de cineva dinainte îi atrase privirea. A intrat, iar copiii, speriați și flămânzi, s-au strâns la pieptul ei.
Preotul, un bătrân cu părul alb și ochi blânzi, i-a văzut și fără să întrebe prea multe le-a oferit un colț unde să se odihnească. Le-a adus pâine uscată și apă. Pentru Magdalena, acel gest a fost începutul unei noi vieți.
Dimineața, a pornit împreună cu cei mici spre satul unde copilărise. Drumul era lung, dar în inima ei încolțea speranța. La marginea satului, acolo unde pajiștea mirosea a fân proaspăt cosit și unde ulițele erau strâmte, a găsit vechea casă a mamei. Pereții erau crăpați, iar acoperișul stătea să cadă, dar pentru ea era un adăpost.
A ridicat din nimic un cămin. Cu mâinile ei a reparat acoperișul, a văruit pereții și a sădit flori la poartă. Copiii o ajutau cum puteau: Camila aduna apă de la fântână, Luisito tăia lemne, Ana Lucia îngrijea grădinița de zarzavaturi. Încet, din ruine, au clădit o viață demnă.
Anii au trecut. Magdalena și-a crescut copiii cu muncă cinstită și cu frică de Dumnezeu. Îi învăța să nu judece, să nu-și piardă omenia și să creadă în iertare. În zilele de sărbătoare, casa lor se umplea de cântece populare, de miros de cozonac și sarmale, iar copiii râdeau cu poftă în timp ce băteau toba improvizată dintr-un lighean vechi.
Între timp, Ernesto căzuse în propria groapă. Afacerile lui s-au prăbușit, prietenii de pahar au dispărut, iar femeile care îl lingușiseră l-au lăsat baltă. A rămas singur, cu haine scumpe dar ponosite și cu inima goală.
Într-o iarnă geroasă, cu zăpada până la genunchi, Ernesto s-a întors în
Comments