Când Andrei a aflat ce hotărâseră femeile, s-a ridicat cu greu de pe laviță.
— Nu sunt prizonierul vostru, a spus cu glas stins.
Ana nu și-a schimbat expresia.
— Nici nu vrem să fii. Dar dacă pleci acum, vei muri înainte să ajungi la următorul oraș. Iar dacă te găsesc autoritățile, șansele tale sunt și mai mici.
Maria a intervenit imediat.
— Lasă-l să se facă bine. După aceea va hotărî singur.
Femeile au aprobat în tăcere. În acea clipă, hotărârea luată în grabă s-a schimbat. Nu aveau să-l țină cu forța și nici să-i decidă viața. Îi ofereau doar adăpost până când își putea purta singur de grijă.
În următoarele săptămâni, Andrei și-a recăpătat încet puterile. Deși încă șchiopăta, nu suporta să stea degeaba. Repara garduri, tăia lemne, curăța fântâni și ajuta la muncile pe care, înainte de război, le făceau zeci de bărbați.
Copiii din sat au început să-l urmeze peste tot.
— Ne înveți să folosim fierăstrăul?
— Ne arăți cum se repară o căruță?
El le răspundea cu răbdare. Nu le vorbea despre război. Le spunea doar că un om trebuie să știe să-și ajute vecinii.
Într-o seară, Ana l-a găsit stând pe prispa casei.
— Știi ce ne-a speriat cel mai tare când ai apărut?
— Că eram dezertor?
Ea a clătinat din cap.
— Nu. Că ajunseserăm să credem că un singur om ne poate salva.
Andrei a rămas pe gânduri.
— Nimeni nu salvează singur un sat.
Primăvara a venit târziu. Odată cu ea au început să se întoarcă și câțiva dintre bărbații plecați la război. Unii răniți, alții slăbiți, dar vii.
Când primul dintre ei a intrat în sat, femeile au izbucnit în plâns.
Andrei a simțit pentru prima dată că locul acela nu mai depindea de el.
Într-o dimineață, și-a strâns puținele lucruri.
Maria l-a întrebat:
— Pleci?
— Da.
— Unde?
Comments