…a privit în tăcere câteva secunde, apoi s-a întors spre mine.
Nu era milă în ochii lui.
Era… surpriză.
Și ceva ce nu știam să definesc.
— Aici stai? a întrebat calm.
— Da. Nu e vreo vilă în Pipera, dar e acasă.
Am deschis ușa înainte să mai spună ceva.
— Mulțumesc pentru drum.
Am coborât rapid, cu rucsacul pe umăr. Simțeam privirea lui în spate. M-am uitat o secundă înapoi. Geamul era încă jos.
— Elena.
M-am oprit.
— Da?
— Ai uitat ceva.
Inima mi-a sărit.
M-am apropiat. El ținea în mână legitimația mea de student.
— A căzut când ai adormit.
Mi-a întins-o. Degetele noastre s-au atins o fracțiune de secundă.
— Mulțumesc.
— Ai un nume frumos.
— E singurul lucru gratuit din viața mea, am glumit.
A zâmbit altfel de data asta. Mai cald.
— Noapte bună, Elena.
Am urcat în garsoniera mea mică, cu pereții subțiri și mobila veche. M-am sprijinit de ușă și am început să râd.
Ce naiba fusese asta?
A doua zi dimineață, la ora opt, când alergam spre facultate cu un covrig în mână, o mașină neagră era oprită lângă trotuar.
Am ignorat-o.
Geamul s-a lăsat jos.
— De data asta e mașina potrivită.
Era el.
— Ce cauți aici?
— Ți-am spus. Bun-simț.
Mi-a întins o cafea.
— Fără zahăr. Pari genul.
Am luat-o fără să vreau să recunosc cât de bine îmi prindea.
— Nu sunt un proiect caritabil, să știi.
— Nici nu caut unul, a răspuns simplu.
În următoarele săptămâni, a apărut din când în când. Nu zilnic. Nu insistent.
Uneori mă ducea la muncă. Alteori doar stăteam zece minute și vorbeam.
Am aflat că deținea mai multe companii. Că apăruse în reviste economice. Că avea mai mulți bani decât aș fi putut visa.
Dar nu vorbea despre asta cu aroganță.
Mă întreba despre examene. Despre planurile mele. Despre cum e să
Comments