Iulia îl privi câteva secunde fără să spună nimic.
— Ai vândut apartamentul?
— Da.
— Singura proprietate pe care o aveai?
Dmitri ridică din umeri.
— Nu dramatiza. Avem unde locui.
Cuvântul „avem” o făcu să încremenească.
De undeva, din memorie, îi reveni vocea bunicii:
„Să nu dai ce-i al tău.”
— Nu, Dima, spuse ea calm. Eu am unde locui. Tu tocmai ți-ai vândut locuința.
Zâmbetul lui dispăru.
— Suntem căsătoriți.
— Știu.
— Atunci de ce vorbești de parcă am fi doi străini?
— Pentru că ai luat o decizie financiară uriașă fără să-mi spui nimic.
— Era apartamentul meu!
Iulia îl privi drept în ochi.
— Exact.
Dmitri tăcu.
Își dăduse singur răspunsul.
Dacă apartamentul fusese exclusiv al lui și putea să-l vândă fără să o consulte, atunci apartamentul Iuliei rămânea exclusiv al ei.
În seara aceea nu s-au mai certat.
Problema adevărată a apărut două săptămâni mai târziu.
Mașina „visurilor” începuse deja să înghită bani. Asigurare scumpă, întreținere, anvelope, combustibil.
Iar planul cu transportul premium nu mergea nici pe departe atât de bine cum își imaginase Dmitri.
Într-o duminică, soacra veni în vizită.
Nici nu-și terminase cafeaua când puse ceașca pe masă și spuse:
— Trebuie să discutăm serios.
Iulia aproape zâmbi.
Când soacra începea astfel, urma întotdeauna ceva legat de banii altcuiva.
— Vă ascult.
— Dima a făcut o investiție pentru familia voastră.
— A cumpărat o mașină.
— O mașină bună! Care poate produce bani. Dar acum trebuie să existe echilibru.
— Ce fel de echilibru?
Femeia își împreună mâinile.
— Apartamentul acesta ar trebui trecut pe numele amândurora.
Iulia își puse încet ceașca jos.
Dmitri, așezat lângă mama lui, evita să o privească.
Atunci înțelese.
Discuția fusese pregătită dinainte.
— De ce?
— Pentru siguranța lui Dima. El și-a vândut locuința și a investit în familie. Acum, dacă se întâmplă ceva între voi, el rămâne fără nimic.
— Mașina pe numele cui
Comments