În folder erau fotografii.
Zeci.
La început, creierul meu refuza să înțeleagă ce vedea.
Marian într-un magazin de bijuterii.
Marian probând verighete.
Marian într-o cameră de motel, îmbrăcat într-o cămașă albă pe care nu o mai văzusem niciodată.
Apoi o fotografie făcută în fața unei clădiri mici, decorate cu flori albe.
Lângă el era o femeie.
O recunoșteam.
Cristina.
Fusese colegă cu Marian cu ani în urmă.
O întâlnisem de două ori la petrecerile firmei.
Avea brațul trecut prin brațul soțului meu.
Marian purta un costum bleumarin.
Și pe deget avea o verighetă.
Am simțit că mi se taie respirația.
Dar fotografia următoare era și mai rea.
Cei doi stăteau unul în fața celuilalt.
În spatele lor se afla un bărbat îmbrăcat elegant.
Pe o masă era un buchet.
Cristina purta o rochie crem.
Arăta ca o nuntă.
Nu una mare.
Nu una luxoasă.
Dar o nuntă.
M-am așezat.
Soțul meu de douăzeci de ani se căsătorise cu altă femeie?
Primul meu impuls a fost să-l sun.
Al doilea a fost să sun la poliție.
N-am făcut niciuna.
Am fotografiat ecranul cu telefonul.
Apoi am copiat numele fișierelor și datele care apăreau pe laptop, fără să modific nimic.
Nu știam dacă ceea ce vedeam reprezenta o căsătorie legală.
Nu știam dacă ceremonia fusese simbolică.
Nu știam dacă fotografiile spuneau întreaga poveste.
Știam doar că soțul meu mă mințise.
Și că purtase o verighetă în acel weekend.
Atunci sună telefonul.
Număr necunoscut.
— Alo?
— Doamna Elena Popescu?
— Da.
— Sunt Dana, de la restaurantul pe care l-ați sunat ieri.
Am încremenit.
— Da.
— Îmi pare rău. N-ar fi trebuit să vă întreb dacă sunteți soția lui.
— De ce ați făcut-o?
Tăcere.
— Pentru că soțul dumneavoastră a fost aici sâmbătă.
Mi-am strâns telefonul în mână.
— Cu Cristina?
Femeia inspiră brusc.
— Deci știți.
— Spuneți-mi ce ați
Comments