văzut.
— Nu cred că ar trebui…
— Vă rog.
Tăcu câteva secunde.
— Au venit pentru o masă după o ceremonie. Aproximativ doisprezece oameni.
Mi s-a făcut rău.
— O nuntă?
— Așa părea.
Apoi spuse propoziția care mă lovi cel mai tare:
— Toată lumea o numea pe femeie „doamna Popescu”.
Am închis.
Nu am plâns.
Nu încă.
Am rămas la masa din bucătărie și m-am uitat la verigheta adevărată a lui Marian.
Cea din sertarul nostru.
Cea pe care i-o pusesem pe deget cu douăzeci de ani înainte.
Atunci telefonul vibră din nou.
De data aceasta era fiica mea, Andreea.
Avea nouăsprezece ani și era la facultate în Cluj.
„Mamă, ești acasă?”
Am sunat-o.
— Ce s-a întâmplat?
— Tata m-a sunat.
— Când?
— Acum vreo oră.
— Ce ți-a spus?
Pauză.
— A întrebat dacă tu ai umblat pe laptopul lui.
Am simțit un fior.
— Ce i-ai răspuns?
— Că nu știu.
Apoi vocea ei se schimbă.
— Mamă…
Comments