Am vrut să o întreb cine era, dar femeia s-a îndepărtat înainte să-mi găsesc cuvintele.
— Stați!
S-a oprit.
— Ce înseamnă asta?
S-a întors doar pe jumătate.
— Citiți scrisoarea. După aceea, dacă mai vreți răspunsuri, numărul meu este înăuntru.
Apoi a plecat.
Am rămas cu plicul în mână până când ultimii oameni au părăsit cimitirul.
Abia acasă am avut puterea să-l deschid.
Înăuntru erau trei lucruri.
O scrisoare scrisă de mână.
O fotografie.
Și o copie după un certificat de naștere.
Am luat fotografia prima.
Corina era în ea.
Părea cu câțiva ani mai în vârstă decât atunci când dispăruse din viața mea.
Lângă ea stătea un băiețel de aproximativ nouă ani.
Pe spatele fotografiei scria:
„Matei, 8 ani.”
Mi s-a oprit respirația.
Am desfăcut certificatul.
Numele mamei: Corina Marinescu.
Numele tatălui: necompletat.
Data nașterii m-a făcut să mă așez.
Am calculat o dată.
Apoi încă o dată.
Matei fusese conceput în perioada în care eu și Corina eram încă împreună.
Am deschis scrisoarea.
„Andrei,
dacă citești asta, înseamnă că n-am reușit să-ți spun adevărul cât încă eram lângă tine.
Știu ce vei crede când vei vedea certificatul.
Da.
Matei este fiul tău.”
Am lăsat scrisoarea jos.
Camera parcă se îngustase în jurul meu.
Un fiu.
Aveam un fiu de zece ani.
Am continuat.
Corina aflase că era însărcinată chiar în dimineața de după cearta noastră.
Nu plecase din cauza acelei discuții.
Aceea fusese doar ultima fisură într-o situație mult mai gravă.
Tatăl ei aflase despre relația noastră cu puțin timp înainte. Nu mă acceptase niciodată. Familia Corinei avea bani, iar eu eram un student care lucra seara ca să-și plătească chiria.
Dar adevărata problemă nu fusese lipsa banilor.
Tatăl ei îi controla viața.
Conturile.
Telefonul.
Locuința.
Chiar și oamenii cu care avea voie să păstreze legătura.
Când Corina îi spusese
Comments