M-am căsătorit cu prima mea iubire, bolnavă în fază terminală, pentru că aceasta era „ultima ei dorință”

că voia să rămână cu mine, el îi dăduse de ales: ori se întorcea acasă și întrerupea orice legătură cu mine, ori rămânea fără sprijin.

Corina intenționase să aleagă viața cu mine.

Apoi aflase că era însărcinată.

Și se speriase.

„Nu încerc să justific ce am făcut”, scria ea. „Trebuia să am încredere în tine. Dar aveam douăzeci și doi de ani, eram însărcinată și eram convinsă că, dacă rămân, te voi obliga să renunți la tot pentru mine.”

Tatăl ei o mutase la Cluj și îi schimbase numărul.

În primele luni încercase să mă contacteze.

Mesajele nu ajunseseră niciodată la mine.

Mai târziu, rușinea făcuse restul.

Cu fiecare an care trecea, devenea mai greu să se întoarcă și să spună:

„Apropo, ai un fiu.”

Am ajuns la ultimele rânduri.

„Acum ajung la partea pentru care probabil mă vei urî cel mai mult.

Nu m-am întors doar pentru că voiam