Mihai se uită la păturică.
Apoi din nou la mine.
— Am avut-o de când eram bebeluș. Mama mea adoptivă mi-a spus că era singurul lucru pe care mama biologică îl lăsase cu mine.
Pentru câteva secunde n-am mai auzit nimic.
Nici vocile celorlalți.
Nici cănile așezate pe masă.
Nici mașinile de afară.
Doar propriul puls.
— Adoptivă? am reușit să întreb.
Mihai încuviință.
— Da. Am fost adoptat imediat după naștere.
Picioarele nu mă mai țineau.
M-am așezat.
— În ce an te-ai născut?
Mi-a spus.
Era anul în care născusem eu.
— Luna?
Mi-a răspuns.
Aceeași lună.
— Ziua?
Când mi-a spus-o, am început să plâng.
Nu discret.
Nu frumos.
Am izbucnit pur și simplu în plâns.
Mihai se apropie.
— Sunteți bine?
Am ridicat privirea spre el.
Aveam în față un tânăr de 21 de ani pe care îl cunoscusem de trei zile.
Nu puteam să-i spun pur și simplu:
„Eu sunt mama ta.”
Nu doar pentru că nu aveam încă dovada.
Ci pentru că el avea propria viață, propria familie și propria poveste.
Nu aveam dreptul să-i distrug identitatea în câteva secunde doar pentru că eu eram copleșită.
— Cred că trebuie să-ți spun ceva.
I-am povestit.
Nu totul.
Nu atunci.
Doar lucrurile esențiale.
Că născusem un băiat la 17 ani.
Că mi se spusese că murise.
Că făcusem o păturică identică.
Că data nașterii coincidea.
Mihai nu spuse nimic aproape un minut.
Apoi se așeză în fața mea.
— Stați puțin.
Se ridică și dispăru într-o cameră.
Când reveni, avea o cutie.
Din ea scoase un plic.
— Mama mea mi-a dat asta când am împlinit 18 ani.
Înăuntru se aflau copii ale unor documente legate de adopția lui.
Nu suficiente pentru a demonstra pe loc cine eram.
Dar suficiente ca să-mi facă respirația să se oprească din nou.
Locul nașterii corespundea.
Data corespundea.
Iar
Comments