Până într-o seară.
Era ziua lui.
Împlinea 23 de ani.
La masă eram eu, Elena, câțiva dintre prietenii lui și iubita lui.
După ce a stins lumânările, Mihai a venit lângă mine.
Ținea ceva în mâini.
Păturica.
— Cred că asta ar trebui să rămână la tine o perioadă.
Am clătinat imediat din cap.
— Nu. Este a ta.
— Știu.
Mi-a pus-o în brațe.
— Dar tu ai făcut-o pentru mine.
Am început să plâng.
— Mihai…
M-a îmbrățișat.
Și, pentru prima dată, foarte încet, mi-a spus:
— La mulți ani și ție, mamă.
Am rămas nemișcată.
Nu pentru că acel cuvânt ștergea douăzeci și unu de ani.
Nu-i ștergea.
Nu-mi reda primul lui pas.
Primul cuvânt.
Prima zi de școală.
Nu mă transforma în femeia care îl crescuse.
Dar îmi oferea ceva ce crezusem că nu voi mai primi niciodată.
Un loc în viața lui.
Nu în locul Elenei.
Lângă ea.
În noaptea aceea
Comments