PARTEA 2
⠀
Am privit numărul scris pe bucata de hârtie, apoi m-am uitat la Mercedes. Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât abia reușeam să țin biletul. După trei ani petrecuți într-o celulă, învățasem să nu-mi mai fac speranțe. Speranța fusese lucrul care mă duruse cel mai tare de fiecare dată când cineva îmi promisese că mă va ajuta, iar apoi dispăruse.
⠀
— Doamnă Mercedes, i-am spus încet, nu vreau să vă supăr, dar am avut doi avocați. Am făcut apel. Am trimis cereri peste cereri. Nimeni nu m-a crezut. De ce m-ar crede acum un necunoscut?
⠀
Bătrâna m-a privit lung, apoi și-a așezat palma zbârcită peste mâna mea.
⠀
— Pentru că omul acesta nu caută povești frumoase, Mariana. Caută documente, semnături și bani dispăruți. Și pentru că i-a promis fiului meu, înainte să moară, că dacă voi avea vreodată nevoie de ajutor, va răspunde la telefon.
⠀
— Dar eu nu sunt fiica dumneavoastră.
⠀
Mercedes a zâmbit trist.
⠀
— Nu. Dar în seara asta ai plâns pentru copilul tău exact cum am plâns eu pentru al meu. Și nu cred că Dumnezeu te-a adus întâmplător în casa mea.
⠀
Am strâns hârtia în palmă.
⠀
În noaptea aceea nu am dormit aproape deloc.
⠀
M-am gândit la firma mea, la Lucia, la Radu și la Patricia. Dar, mai ales, m-am gândit la ziua în care polițiștii veniseră să mă aresteze, în timp ce soțul meu stătea lângă ușă și se prefăcea că plânge.
⠀
Îmi spusese atunci:
⠀
— Mariana, dacă ești nevinovată, adevărul va ieși la lumină.
⠀
Acum știam că el însuși făcuse tot posibilul ca adevărul să rămână îngropat.
⠀
***
⠀
A doua zi, la ora nouă fără zece, am format numărul.
⠀
Un bărbat mi-a răspuns după trei apeluri.
⠀
— Comisarul Andrei Ionescu.
⠀
Am înghițit în sec.
⠀
— Bună dimineața. Mă numesc Mariana Popescu. Numărul dumneavoastră mi-a fost dat de doamna Mercedes,
Comments