Bătrânul m-a privit îndelung.
Apoi mi-a pus mâna pe umăr.
— Să știi ceva, băiete. Eu nu am venit aici ca să mă respecte lumea pentru ce am făcut acum douăzeci și cinci de ani.
Am ridicat privirea.
— Am venit pentru că mi-era dor de fata mea. Și pentru că voiam să vă aduc niște mere.
Mi-au dat lacrimile.
— Știu.
— Dacă vrei să-mi arăți respect, nu trebuie să-mi cumperi nimic. Doar să ai grijă de Andreea și să nu-ți fie rușine cu oamenii simpli.
Nu am mai putut spune nimic.
L-am îmbrățișat.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, l-am îmbrățișat cu adevărat.
Andreea a început să plângă.
În seara aceea, socrul meu a rămas la noi.
Am stat împreună la masă până târziu.
Mi-a povestit despre copilăria Andreei, despre anii grei de după moartea soției și despre cum reușise să-și țină fiica la școală.
Am aflat că uneori vânduse animale
Comments