o rețea care părea să profite de vulnerabilitatea oamenilor bolnavi și a familiilor lor.
Și toate acestea se întâmplaseră sub acoperișul clinicilor mele.
Am simțit o rușine pe care nu o pot descrie.
Treizeci de ani îmi petrecusem viața construind spitale în care oamenii să fie tratați cu respect. Investisem în echipamente, în personal și în clădiri moderne. Participasem la inaugurări, ținusem discursuri și mă lăudasem că oferim servicii medicale la cele mai înalte standarde.
Dar, undeva pe parcurs, începusem să mă ocup mai mult de cifre decât de oameni.
Îi încredințasem lui Arturo conducerea medicală și presupusesem că era suficient.
Nu fusese.
Într-o seară, Rafael m-a găsit privind pe fereastra salonului.
— La ce te gândești? m-a întrebat.
— La oamenii care au avut încredere în mine.
Rafael s-a așezat lângă pat.
— Nu tu ai prescris tratamentele acelea.
— Nu. Dar clinica purta numele meu. Iar eu nu am observat nimic.
— Responsabilitatea
Comments