eu sunt Andrei, a spus cu voce joasă. Andrei… pe care l-ați dat spre adopție.
Am simțit că îmi fuge aerul.
M-am ridicat încet.
— Nu… nu e posibil…
Dar era.
Ochii.
Privirea.
Aveau ceva din mine.
— Aveam 5 ani când… m-ați lăsat, a spus el. Nu v-am uitat niciodată.
Mi-au tremurat mâinile.
— N-am avut de ales… am șoptit.
— Știu, a spus el. Am aflat tot.
S-a lăsat o liniște grea între noi.
Ani întregi… într-o clipă.
— Și acum… eu sunt aici, a spus el încet. Iar dumneavoastră… ați ajuns la mine.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
— Nu merit asta… am spus.
El a zâmbit ușor.
— Ba da. Dar nu cum credeți.
S-a apropiat și a pus mâna pe umărul meu.
— Nu o să stați aici ca un abandonat.
O să stați aici ca tatăl meu.
Am izbucnit în plâns.
Pentru prima dată după mulți ani.
Nu de durere.
Comments