— Mă duci la azil? șopti Elena Petrovna.
Galina se întoarse brusc spre ea.
— Nu.
— Atunci unde?
— La mine.
Bătrâna clătină din cap.
— Nu pot, Galea. Ai și tu viața ta. Copiii…
— Copiii dumneavoastră au fost și familia mea.
Galina se așeză în fața ei.
— Iar dumneavoastră sunteți bunica lor. Nu vă las aici să așteptați ziua în care Oksana vine cu niște străini și vă spune să ieșiți.
— Dar casa…
— Casa nu pleacă nicăieri astăzi.
Galina făcu o pauză.
— Și nici noi nu renunțăm la ea fără să aflăm exact ce ați semnat.
Elena Petrovna ridică privirea.
— Dar Oksana a spus că nu se mai poate face nimic.
— Oksana nu este judecător.
În aceeași după-amiază, Galina o mută temporar la ea.
Nu luă mobilă.
Nu goli casa.
Nu încercă să ascundă bunuri de Oksana.
Luă haine, medicamente, documentele personale și câteva fotografii de familie pe care Elena Petrovna refuza să le lase în urmă.
A doua zi, Galina făcu o programare la un avocat.
Acolo află primul lucru important.
Faptul că exista un act de donație nu însemna automat că trebuiau să accepte povestea Oksanei fără nicio verificare.
Avocatul ceru să vadă documentul.
Trebuiau stabilite împrejurările exacte în care fusese semnat, ce explicații primise Elena Petrovna, în ce stare se afla atunci și dacă existau motive juridice pentru contestarea lui.
— Aveți acte medicale din perioada aceea? întrebă avocatul.
Galina se uită spre soacră.
— Da, răspunse Elena Petrovna. Fusesem internată cu două săptămâni înainte.
— Ce medicamente luați?
Bătrâna începu să le enumere.
Avocatul nota.
— Și cine v-a dus la notar?
— Oksana.
— Cine a discutat cu notarul înainte?
— Tot ea.
— Ați vorbit vreodată singură cu notarul?
Elena Petrovna se gândi.
Apoi clătină din cap.
— Nu-mi amintesc.
Avocatul închise pixul.
— Atunci verificăm. Nu vă promit că actul va fi anulat. Dar cu siguranță
Comments