aceeași.
Calmă.
Familiară.
O voce pe care o auzisem aproape în fiecare zi timp de treizeci și opt de ani și pe care încetasem să o mai prețuiesc.
— Diane, trebuie să vorbim.
A urmat o pauză.
— Despre ce?
Am închis ochii.
— Despre Thomas Reed.
Tăcerea care a urmat a fost lungă.
— Așadar, ai aflat, a spus în cele din urmă.
Am simțit că mi se strânge inima.
— Da.
— Îmi pare rău că a trebuit să afli în felul acesta.
Am început să plâng.
— Diane, de ce nu mi-ai spus că ai ajutat familia lui?
— Pentru că nu am făcut-o ca să mă lauzi.
— Dar eu…
— Știu, Michael.
Vocea ei nu era furioasă.
Și tocmai asta mă durea cel mai tare.
— Vreau să te văd, am spus.
— Nu cred că este o idee bună.
Am rămas nemișcat.
— Te rog. Doar câteva minute.
— Michael, ai plecat de acasă acum șase luni. Nu
Comments