fi uitat cănile, spuse.
Am izbucnit în râs înainte să mă pot opri.
Și el râse.
A fost prima conversație normală pe care o avuseserăm de mult timp.
La plecare, se opri în ușă.
— Mamă?
— Da?
— Îmi pare rău.
Îl mai auzisem spunând asta.
Dar de data aceasta nu urma niciun „dar”.
Nicio factură.
Nicio explicație.
Doar atât.
— Știu, am răspuns.
Nu i-am spus că totul era uitat.
Pentru că nu era.
Dar nici nu am închis ușa înainte să plece.
În seara aceea m-am așezat la masa veche din bucătărie.
În fața mea se afla șervețelul adus de Lia.
M-am gândit la cina de cu un an înainte.
La friptura rece.
La e-mail.
La ora 5:42.
Și la toate facturile pe care le plătisem crezând că fiecare transfer era o dovadă de iubire.
La 73 de ani învățasem, în sfârșit, ceva ce ar fi trebuit să știu cu mult
Comments