PARTEA 2
⠀
Am rămas nemișcat sub cearșaful alb, cu ochii larg deschiși în întuneric. Îmi simțeam inima bătând atât de puternic, încât eram convins că Letiția o putea auzi. Femeia pe care o sărutasem în fața altarului cu doar câteva ore înainte încercase să mă omoare, iar eu zăceam într-o morgă, înconjurat de oameni care mă considerau mort.
⠀
Dar ceea ce mă îngrozea cel mai tare nu era gândul că aș putea muri. Era gândul la Valeria.
⠀
Fiica mea avea nouăsprezece ani și era studentă la medicină în Cluj-Napoca. După moartea mamei ei, rămăseserăm doar noi doi. Timp de șase ani, fusesem tată, mamă și cel mai bun prieten pentru ea. Dacă Letiția reușea să mă omoare, Valeria avea să rămână singură.
⠀
Și, cunoscând acum adevărata față a soției mele, nu puteam fi sigur că fiica mea era în siguranță.
⠀
Ușa s-a închis în urma Letiției și a lui Octavian. Câteva secunde mai târziu, Anselm a tras cearșaful de pe fața mea.
⠀
— Trebuie să plecăm de aici, mi-a șoptit.
⠀
Am încercat să mă ridic, dar brațele nu mă ascultau. Aveam senzația că fiecare mușchi din corpul meu fusese umplut cu plumb. Bătrânul m-a sprijinit de umeri și m-a ajutat să mă așez pe marginea mesei.
⠀
— Ce mi-au făcut? am întrebat.
⠀
— Nu știu, domnule. Dar trebuie să vă vadă imediat un medic. Nu ar fi trebuit să ajungeți niciodată aici fără să se verifice atent dacă sunteți cu adevărat decedat.
⠀
— Cum am ajuns la morgă?
⠀
Anselm s-a uitat spre ușă.
⠀
— Asta încerc să înțeleg și eu.
⠀
Mi-a povestit că fusesem adus în cursul nopții, însoțit de un document medical care consemna decesul. Dar ceva i se păruse suspect încă de la început. Pielea mea nu avea aspectul obișnuit al unui cadavru, iar când încercase să-mi fixeze eticheta de gleznă, observase o
Comments