Îi răsunau în minte ultimele lui cuvinte.
„În biroul meu există un plic pe care scrie numele tău.”
Nu înțelegea nimic.
Nu-l mai văzuse niciodată pe acel bărbat.
Nu auzise de el decât la televizor, când mama ei urmărea știrile.
Și totuși, milionarul îi cunoscuse numele.
Și pe cel al mamei sale.
***
— Ești bine, draga mea? a întrebat-o însoțitoarea de bord.
Mara a încuviințat mecanic.
— Cred că da.
— Ai fost foarte curajoasă.
Fetița a privit-o.
— O să trăiască?
— Medicii fac tot ce pot pentru el.
Mara și-a strâns rucsacul la piept.
— Mama spunea că nu trebuie să renunți la un om doar pentru că situația pare fără speranță.
***
Pasagerii au fost conduși într-o zonă specială a aeroportului, unde urmau să primească informații despre continuarea călătoriei.
Compania aeriană a luat legătura cu mătușa Marei și a explicat întârzierea.
Fetița urma să fie supravegheată până când putea ajunge în siguranță la destinație.
Dar Mara nu se mai gândea la Londra.
Se gândea la plic.
Și la promisiunea despre care vorbise Victor.
***
În acea seară, după ce a ajuns în sfârșit la mătușa ei, Mara nu a reușit să adoarmă.
Camera era mică, dar curată.
Pe noptieră se afla o lampă cu lumină galbenă.
Dincolo de fereastră se auzeau mașinile trecând pe strada îngustă.
Mătușa ei, Irina, îi pregătise un pat și îi cumpărase câteva lucruri necesare.
Dar fetița simțea că se află într-o lume străină.
***
A deschis rucsacul.
A scos fotografia mamei.
Ana Ionescu zâmbea în fața aparatului, îmbrăcată într-o uniformă medicală albastră.
În spatele fotografiei, mama scrisese cu pixul:
„Pentru Mara mea, să nu uiți niciodată cât de iubită ești.”
Fetița a apăsat fotografia la piept.
— Mamă, cine era omul acela?
***
Răspunsul avea să vină trei zile mai târziu.
În dimineața aceea, telefonul mătușii Irina a sunat.
Era o femeie care
Comments