imediat.
— Nu mă face să râd.
— Atunci nu mai face asemenea intrări dramatice.
Au vorbit aproape o oră.
Despre liceu.
Despre oamenii care fuseseră atunci.
Despre viețile pe care și le imaginaseră.
Nicolae o întrebă în cele din urmă:
— De ce n-ai spus nimănui cine ești?
Oana ridică din umeri.
— Nimeni nu m-a întrebat.
— Te-au întrebat ce faci.
— Nu. M-au întrebat dacă „tot n-am realizat nimic”.
Nicolae zâmbi.
— Corect.
Apoi deveni serios.
— Și elicopterul?
Oana râse.
— Știam că asta te interesează.
— Oana, jumătate dintre colegii noștri cred acum că zbori la supermarket cu elicopterul.
— Compania are acces la transport aerian pentru anumite deplasări. Nu este jucăria mea personală.
— Păcat. Povestea era mai spectaculoasă.
— Realitatea este suficientă.
În următoarele zile, mesajele începură să apară.
Unii foști colegi își cereau scuze.
Alții deveniseră brusc extrem de interesați de „oportunități de colaborare”.
Un bărbat care abia îi spusese bună seara la reuniune îi
Comments