În timp ce avionul cobora spre Aeroportul Otopeni, Călin și-a lipit fruntea de geam și a început să numere clădirile pe care le putea vedea printre nori. Rareș, fratele lui geamăn, stătea lângă mine și răsfoia o revistă pentru copii. Semănau atât de mult cu tatăl lor, încât uneori mă durea să-i privesc.
Aveau aceiași ochi căprui, aceleași sprâncene groase și aceeași gropiță în bărbie. Dar, spre deosebire de Alexandru, băieții mei aveau o bunătate care mă făcea mândră în fiecare zi.
— Mami, aici ai locuit când erai tânără? m-a întrebat Călin.
— Da, iubitul meu. Aici am locuit înainte să vă nașteți.
— Și de ce ai plecat?
Am zâmbit, deși întrebarea m-a lovit direct în inimă.
— Pentru că uneori oamenii trebuie să înceapă o viață nouă într-un alt loc.
Rareș și-a ridicat privirea din revistă.
— Dar acum suntem împreună, nu?
— Da, dragul meu. Și asta este cel mai important.
Le-am strâns mâinile și am privit pe fereastră. Bucureștiul se întindea sub noi, imens și aglomerat, exact așa cum mi-l aminteam.
Cu șapte ani în urmă, plecasem din orașul acesta plângând, cu două sute de lei în portofel și cu o ecografie ascunsă între haine. Acum mă întorceam cu doi copii minunați, o afacere profitabilă și economii pentru care muncisem ani întregi.
Dar nu venisem să-i arăt fostului meu soț cât de bine mă descurcasem fără el.
Venisem pentru ceva mult mai important.
Totul începuse cu un an înainte, într-o dimineață obișnuită de luni, când primisem un e-mail de la o firmă de consultanță imobiliară din București.
Reprezentanții companiei îmi propuneau să deschid un salon într-un centru comercial nou, aflat în construcție în nordul Capitalei. Aflaseră despre afacerea mea din Craiova și erau interesați să atragă un operator independent în zona serviciilor de înfrumusețare.
Inițial, intenționasem să refuz. Aveam deja un
Comments