SOȚUL MEU PLĂTEA MEREU NOTA DE PLATĂ PENTRU TOȚI PRIETENII LUI

Vlad!

Am închis ochii.

— Este în dulapul lui, pe raftul de jos.

— Nu este!

— Ai verificat?

— Da!

Am auzit sertare trântite.

Apoi Mihai a oftat.

— L-am găsit.

Am zâmbit.

— Perfect.

— Și ce fac cu cina?

Am privit ceasul.

— Este marți, Mihai.

— Și?

— Marțea gătești tu.

A urmat o pauză.

— A, da.

Am așteptat.

— Bine, a spus el. Mă descurc.

Am închis telefonul.

Și am început să râd.

Nu pentru că era amuzant să-l văd încurcat.

Ci pentru că, pentru prima dată, nu trebuia să rezolv eu totul.

În seara aceea, când am ajuns acasă, bucătăria arăta ca după o furtună.

Pe aragaz era o oală cu paste.

Pe blat, sos de roșii.

Copiii râdeau la masă.

Iar Mihai purta un șorț pe care scria „Șeful bucătăriei”.

— Am făcut cina! a anunțat mândru.

Am privit dezastrul.

— Observ.

A zâmbit.

— Și spăl eu vasele după.

Am rămas surprinsă.

— Serios?

— Serios.

Am lăsat