în sfârșit, să nu mai fiu invizibilă.”
Am ieșit din casă în timp ce se lăsa seara.
Aerul rece mi-a umplut plămânii și am simțit pentru prima dată că respir cu adevărat.
A doua zi, proprietarul casei m-a întâmpinat cu un zâmbet cald.
Curtea era mică, dar plină de viață.
Într-un colț, un cais bătrân își scutura ultimele frunze.
– Vă place? m-a întrebat.
Am privit în jur.
Nu era o vilă, nu era lux, nu era nimic din ce își lăudau rudele lui Victor.
Dar era liniște.
Era libertate.
Erau începuturile mele.
– O iau, am spus fără ezitare.
Am semnat actele, iar când am ieșit pe poartă cu cheia în mână, am simțit ceva ce nu mai simțisem de ani întregi:
că aparțin undeva.
Nu cuiva.
Ci mie.
Când Victor s-a întors din Mamaia, furios că nu-l așteptam cu masa caldă și florile udate, era deja prea târziu.
Casa era
Comments