— Ai vorbit cu tata despre pașaportul ei? întrebă Yusuf în arabă.
Tariq rămase câteva secunde tăcut.
— Da.
Marina simți cum i se răcesc mâinile.
Yusuf continuă:
— Și dacă refuză să rămână?
— Nu-i spunem nimic până după întâlnirea cu familia.
Marina aproape că uită să respire.
Să rămână?
Ea avea bilet de întoarcere peste o lună.
Nunta era programată în România.
Asta discutaseră.
Asta îi promisese Tariq.
— Dar ea crede că vă întoarceți împreună, spuse Yusuf.
Tariq oftă.
— Știu ce crede.
Cele patru cuvinte au lovit-o mai tare decât orice altceva.
Nu era o neînțelegere.
Tariq știa exact ce îi spusese.
Yusuf îl întrebă ceva despre familia lor și despre o decizie care trebuia luată înainte de nuntă.
Marina nu înțelese fiecare cuvânt. Araba ei era bună, dar nu perfectă, iar cei doi foloseau expresii regionale pe care nu le mai auzise.
Însă înțelese suficient.
Planurile pe care Tariq le discutase cu familia lui nu erau aceleași planuri pe care le discutase cu ea.
Iar apoi Yusuf spuse propoziția care o făcu să-și înfigă unghiile în palmă:
— Dacă află înainte să ajungem acasă, s-ar putea să plece.
Tariq răspunse:
— Tocmai de aceea nu trebuie să afle.
Marina privi pe geam.
Nu țipă.
Nu îl confruntă.
Nu le arătă că înțelesese.
Avea un singur gând:
Nu face nimic până nu știi unde ești și cum poți pleca.
Își scoase discret telefonul.
Avea semnal.
Deschise harta și verifică traseul.
Apoi trimise surorii sale din România locația în timp real și un mesaj simplu:
„Sunt bine momentan. Păstrează locația mea. Îți explic mai târziu.”
După câteva secunde, sora îi răspunse:
„Ce s-a întâmplat?”
Marina tastă:
„Nu suna. Doar urmărește locația.”
Apoi puse telefonul deoparte.
— Ești bine? întrebă Tariq în engleză.
Marina ridică privirea.
Trebuia să joace același rol pe care el credea că îl
Comments