În cutie erau cinci caiete.
Unul pentru fiecare an de când împlinisem optsprezece ani.
Deasupra lor se afla un plic pe care tata scrisese cu literele lui mari și apăsate:
„Pentru Andrei.”
L-am deschis.
Înăuntru era o singură foaie.
„Andrei,
probabil ești furios pe mine. Poate că ai fost furios de mult timp. Și ai motive.
N-am știut să fiu tatăl de care aveai nevoie după ce mama ta a murit. Am știut să muncesc. Am știut să plătesc facturi. Am știut să repar lucruri. Dar n-am știut să vorbesc cu tine.
Și de multe ori am confundat faptul că te pregătesc pentru viață cu faptul că te las să te descurci singur.
Îmi pare rău.”
M-am oprit.
Nu-mi aminteam să-l fi auzit vreodată pe tata spunând acele trei cuvinte.
Îmi pare rău.
Am continuat.
„Deschide caietele. După aceea, Florin știe ce trebuie să-ți dea.”
Am luat primul caiet.
Pe copertă scria:
„Andrei — 18 ani.”
L-am deschis.
1 februarie — 1.250 lei.
1 martie — 1.250 lei.
1 aprilie — 1.250 lei.
Lună după lună.
Fiecare plată pe care i-o făcusem.
Lângă fiecare sumă era trecută aceeași mențiune:
„Depus.”
Am ridicat privirea spre Florin.
— Ce înseamnă asta?
— Continuă.
Am deschis următorul caiet.
Aceleași înregistrări.
Apoi următorul.
Și următorul.
Tata notase fiecare leu.
Dar nu era doar chiria.
Uneori apăreau sume suplimentare.
„Andrei a plătit 300 lei în plus la cumpărături. Depus și asta.”
„A lucrat de sărbători. 500 lei în plus.”
„Mașina s-a stricat. Luna asta n-am pus nimic suplimentar.”
Pe ultima pagină a celui de-al cincilea caiet era scris:
„A ajuns mai departe decât crede.”
Mi-am acoperit fața cu mâinile.
— A păstrat banii?
Florin trase un scaun și se așeză în fața mea.
— Nu în casă.
Scoase din buzunar un alt plic.
Înăuntru erau documente bancare.
Tata deschisese un cont separat pe
Comments