Numele care strălucea pe ecranul telefonului era unul pe care nu îl mai văzusem de aproape douăzeci de ani.
Am simțit cum mi se oprește respirația.
Nu era un nume oarecare. Thomas fusese partenerul meu de afaceri, omul alături de care construisem o companie de distribuție pornind de la două birouri închiriate și un camion vechi. Fusese prietenul meu cel mai bun. Omul care îmi împrumutase bani când copiii erau mici și care îmi ținuse locul la serviciu în lunile în care fusesem grav bolnav.
Și era omul pe care îl trădasem cu aproape două decenii în urmă.
Pe ecranul telefonului Vanessei apăruse un mesaj scurt.
„Ai avut dreptate. Michael încă nu știe cine sunt. Dar nu mai pot continua. Trebuie să-i spun adevărul înainte să fie prea târziu.”
Am citit mesajul de trei ori.
Thomas Reed.
Nu era posibil.
Thomas murise cu șapte ani în urmă.
Îmi aminteam înmormântarea lui, ploaia rece și coroana de flori pe care o trimisesem fără să am curajul să intru în biserică. Îmi aminteam și privirea soției lui, Helen, când mă văzuse de la distanță.
Nu spusese nimic.
Dar nici nu avusese nevoie.
Am ridicat telefonul Vanessei de pe noptieră. Ecranul era încă deblocat, iar sub numele lui Thomas se afla o fotografie veche, în care el apărea mult mai tânăr, cu brațul în jurul unei fetițe cu părul castaniu.
Fetița avea ochii verzi.
Aceiași ochi verzi pe care îi priveam în fiecare dimineață de șase luni.
Mi s-au înmuiat genunchii.
Am deschis conversația și am observat că numărul era salvat sub numele lui Thomas, deși mesajele recente proveneau, evident, de la altcineva.
Ultimul mesaj trimis de Vanessa spunea:
„Helen, nu mai pot. El mi-a cumpărat o mașină și continuă să vorbească despre cât de fericit este. Nu știe nimic despre tata. Nu
Comments