M-am uitat la foaia galbenă fără să mă așez. Tudor scrisese mai multe sume, una sub alta, iar în partea de jos trasese o linie groasă. Sub ea apărea un total care m-a făcut să-mi apropii ochelarii de ochi.
18.700 de lei.
— Ce reprezintă suma asta? am întrebat.
Mihaela și-a șters obrajii cu dosul palmei. Tudor a tras un scaun, dar nu s-a așezat până când nu i-am făcut semn că poate.
— Sunt banii pe care îi datorăm în următoarele săptămâni, a răspuns el. Rate restante, două facturi, o datorie la un prieten și o plată pe care trebuie să o facem la bancă.
Am privit din nou cifrele. Lângă fiecare sumă era trecută o dată, iar unele termene fuseseră încercuite cu roșu. Nu era o listă făcută în grabă. Cineva stătuse mult timp în fața ei, încercând să găsească o soluție.
— Și ce legătură are asta cu mine?
Tudor a coborât privirea.
— Am crezut că, dacă vă mutați la noi și plătiți chirie, ne putem acoperi o parte din cheltuieli. Iar dacă stați cu copiii, Mihaela ar putea lucra mai multe ore.
Mi-am scos ochelarii și i-am așezat pe masă.
— Deci nu aveați nevoie să locuiesc cu voi. Aveați nevoie de pensia mea și de timpul meu.
Niciunul nu a răspuns imediat.
Mihaela a început să plângă din nou.
— Mamă, nu a fost chiar așa…
— Atunci explică-mi cum a fost.
Fiica mea și-a împreunat mâinile. Avea treizeci și nouă de ani, dar în clipa aceea semăna cu fetița care venea la mine când făcea o prostie și nu știa cum să recunoască.
— Ne-am descurcat greu în ultimele luni. Tudor a avut mai puține ore la fabrică, iar eu am început să plătesc mai mult pentru programul copiilor. Am tot crezut că o să recuperăm. Dar n-am reușit.
— Și de
Comments