— Ce ați spus?
Alexandru privea medalionul de la gâtul ei.
— Mama dumneavoastră… se numea Elena Marinescu?
— Da.
— Și de unde era?
— Din Brașov. Dar a locuit mulți ani în București.
Bărbatul și-a dus mâna la frunte.
— Dumnezeule…
Sofia se uita când la el, când la Isabela.
— Unchiule, de ce plângi?
Alexandru nici nu observase că îi curgeau lacrimi pe obraji.
— Pentru că… s-ar putea să fi găsit pe cineva pe care îl căutam de foarte mult timp.
***
Un vânt puternic a măturat zăpada de pe trotuar.
Isabela a început să tremure și mai tare.
Alexandru și-a revenit imediat.
— Nu putem discuta aici. Sunteți înghețată.
A deschis portiera din spate.
— Vă rog, urcați. Vă ducem la spital.
Isabela a ezitat.
— Nu vreau să vă deranjez.
— Nu mă deranjați deloc.
Sofia i-a prins mâna.
— Haideți, Isabela! În mașină e cald.
Tânăra s-a ridicat cu greu.
Abia își mai simțea degetele de la picioare.
Alexandru a ajutat-o să se așeze, apoi a pornit încălzirea.
***
În drum spre spital, Sofia stătea lângă Isabela.
— Vă doare?
— Puțin, draga mea.
— Eu am niște șosete în ghiozdan. Sunt curate.
Isabela a zâmbit printre lacrimi.
— Ești foarte bună.
— Așa era și mama mea.
Alexandru a privit-o prin oglinda retrovizoare.
— Sofia, te rog să-ți pui centura bine.
— Am pus-o, unchiule.
Apoi fetița s-a apropiat de Isabela și i-a șoptit:
— Să nu vă speriați. Unchiul meu pare serios, dar e un om bun.
Isabela a râs pentru prima dată în acea noapte.
***
La spital, medicii au consultat-o.
Din fericire, nu suferise degerături grave, dar avea o hipotermie ușoară și avea nevoie de încălzire treptată și supraveghere.
O asistentă i-a adus haine curate, șosete și o pătură.
Alexandru a rămas pe hol împreună cu Sofia.
— Unchiule?
— Da, scumpo?
— Isabela e sora ta?
Alexandru a clătinat din cap.
— Nu știu încă cine
Comments