Am vrut să fug. Să mă ascund undeva, departe de privirile lor reci și de râsetele care încă îmi răsunau în minte. Dar am rămas pe loc. M-am forțat să respir, să nu plâng acolo, în fața lor. Dacă aș fi plâns, ar fi câștigat.
Am zâmbit scurt, am dat din cap ca și cum n-aș fi auzit bine și m-am îndepărtat încet. În spate, tata își reluase conversația, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
M-am dus la masă și m-am așezat singură. Muzica cânta, oamenii dansau, paharele se ciocneau. Pentru ei era o seară perfectă. Pentru mine, era sfârșitul unei iluzii.
Toată viața încercasem să-l fac mândru. Am urmat facultatea pe care o voia el, am lucrat unde mi-a spus, am renunțat la pasiunea mea pentru desen pentru că o considera „pierdere de timp”. Nimic n-a fost vreodată destul.
Când Matei a fost angajat la o firmă mare, tata a aranjat o petrecere ca pentru un erou. Când eu mi-am găsit un job modest la o școală, mi-a spus doar: „Cel puțin nu mai stai pe banii mei.”
Dar în seara aceea, la nunta fratelui meu, am simțit că ceva s-a frânt definitiv în mine.
După ceremonie, am ieșit afară, în curtea luminată de felinare. Marea se auzea în depărtare, iar vântul îmi ridica ușor părul. Atunci am auzit o voce în spate:
— Sofia, așteaptă!
Era fratele meu. Matei. În costum, cu cravata desfăcută și privirea vinovată.
— N-am știut că o să spună așa ceva, zise el încet. Nu-l mai lua în seamă, știi cum e tata.
— Nu, Matei, nu știi, i-am răspuns. Pentru tine e un zeu. Pentru mine e doar omul care m-a făcut să mă simt un nimic.
A tăcut. Apoi, ca din întâmplare, un bărbat mai în vârstă, cu uniformă de ceremonie, s-a
Comments