Fiul meu m-a dus „la mare” și m-a lăsat pe o bancă în fața gării din Constanța, cu un sandvici și un bilet: „Iartă-mă, tată, nu mai pot. Nu mă căuta.”

October 23, 2026 Cristian T.Inedit

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉Nu știu cât timp am stat pe banca aceea. Oamenii treceau pe lângă mine cu valize, vorbeau la telefon și se grăbeau spre trenuri. Eu țineam biletul lui Cătălin în palmă și mă întrebam cum ajunsesem, la șaptezeci și patru de ani, să nu mai am unde să mă duc.

— Domnule, vă simțiți bine?

Am ridicat capul. În fața mea stătea o femeie de vreo patruzeci și cinci de ani, îmbrăcată într-o uniformă de serviciu. Avea o geantă pe umăr și mă privea îngrijorată.

— Sunt bine, mamă. Îmi aștept băiatul.

— V-am văzut aici când am intrat în tură. Au trecut aproape patru ore. Sunteți sigur că se întoarce?

Am vrut să-i spun că da, dar mi-au dat lacrimile. I-am întins biletul fără să mai pot vorbi.

Femeia l-a citit și s-a așezat lângă mine.

— Cum vă numiți?

— Gheorghe Marin. Sunt din Slobozia.

— Eu sunt Florentina. Lucrez la curățenie aici, la gară. Haideți să vedem cum vă putem ajuta.

Mi-a cumpărat o sticlă de apă și m-a însoțit până într-un loc unde puteam sta mai confortabil. Apoi a chemat un angajat al gării, care m-a ajutat să aflu ce trenuri plecau spre casă.

— Aveți pe cineva la Slobozia care să vă aștepte? m-a întrebat.

M-am gândit la vecinul meu, nea Vasile, cu care mă știam de peste treizeci de ani. I-am dat numărul lui.

Când a auzit ce se întâmplase, Vasile a rămas fără cuvinte.

— Gheorghe, stai liniștit. Vin eu după tine la Constanța. Nu pleci nicăieri singur.

Florentina a insistat să mă ajute să ajung într-un loc sigur până la sosirea lui. Mi-a spus că nu trebuia să-mi fie rușine să cer ajutor și că, dacă mă simțeam rău, trebuia să anunțăm imediat personalul medical.

După aproape două ore, Vasile