Ion a tresărit de durere când degetele paznicului i-au strâns încheietura, dar nu a spus nimic. De ani de zile învățase că uneori tăcerea spune mai mult decât orice. Dar în privirea lui calmă se ascundea un foc pe care cei doi tineri nu aveau cum să-l vadă.
În jur, câțiva oameni au început să se oprească, privindu-i pe furiș. Nimeni nu intervenea, dar vocile ridicate atrăgeau atenția. Ion nu voia scandal, nu voia să se facă spectacol, dar situația scăpa de sub control.
În secunda următoare, un glas feminin a străpuns rumoarea.
— Ion? Ce faci?
Marta se apropia grăbită, ținând în mână o pungă frumos împachetată. Fața i s-a albit când l-a văzut pe soțul ei prins de braț de agentul de pază.
— Ce se întâmplă aici?
Radu a bombănit, fără să-i dea vreo explicație.
— Doamnă, vă rog să nu interveniți. Soțul dumneavoastră trebuie escortat afară.
— Escortat?! Pe Ion?! Bărbatul meu n-a făcut rău nici unei muște!
Dar înainte ca Marta să poată spune mai multe, s-a auzit o voce puternică din mulțime:
— Dați-i drumul chiar acum!
Paznicii s-au întors. Dinspre cafeneaua de la etaj cobora în grabă un bărbat masiv, îmbrăcat în uniformă militară modernă. Pe umăr avea însemne clare, iar postura lui spunea tot: autoritate, respect, experiență.
Era fiul lui Ion, colonelul Gabriel Popescu.
— Tata ți-a spus să ții mâinile la vedere, nu să-l bruschezi! a izbucnit el.
Radu a înghițit în sec. Sorin a lăsat telefonul jos.
— Domnule… noi… n-am știut…
— Normal că n-ați știut, pentru că n-ați întrebat nimic, le-a tăiat-o Gabriel. Voi ați decis că un om în vârstă, îmbrăcat simplu, nu are ce căuta lângă magazinele scumpe. Ați decis că imaginea contează mai mult decât oamenii.
Mulțimea murmură aprobator.
Gabriel s-a apropiat de tatăl lui, ridicându-i cu grijă mâna pe care paznicul o
Comments