Fiul meu m-a dus „la mare” și m-a lăsat pe o bancă în fața gării din Constanța, cu un sandvici și un bilet: „Iartă-mă, tată, nu mai pot. Nu mă căuta.”

a sosit cu mașina. Când m-a văzut, m-a îmbrățișat atât de strâns, încât am început să plâng.

— Măi, Gheorghe, cum a putut Cătălin să facă așa ceva?

— Nu știu, Vasile. Poate l-am încurcat prea mult.

— Nu mai spune prostii! Nu lași un om pe o bancă fiindcă îți este greu să ai grijă de el!

Pe drum spre Slobozia, i-am povestit totul. Vasile m-a ascultat, apoi m-a întrebat dacă îi dădusem lui Cătălin vreun document sau dacă semnasem ceva în ultimele săptămâni.

Mi-am amintit că, înainte de plecare, fiul meu îmi ceruse buletinul și câteva acte ale casei.

— Mi-a spus că vrea să verifice impozitele și să vadă dacă pot primi o reducere pentru pensionari.

Vasile a strâns volanul.

— Gheorghe, mâine dimineață mergem să verificăm. Nu-mi place deloc povestea asta.

Când am ajuns acasă, era aproape miezul nopții. Am coborât greu din mașină și m-am apropiat de poartă.

Atunci am