Pe foaia împăturită în patru, primul rând era scris cu litere mari, apăsate, de parcă mâna lui Manolo tremurase în timp ce ținea pixul.
„Pilar, dacă citești această scrisoare, înseamnă că eu nu mai sunt în viață.”
Am simțit cum mi se oprește inima.
Am recitit propoziția o dată, apoi încă o dată, sperând că înțelesesem greșit. Cuvintele rămâneau însă aceleași. Manolo, bărbatul cu care împărțisem patul treizeci și cinci de ani, omul care mă abandonase în cea mai grea noapte a vieții mele, îmi scrisese o scrisoare care începea ca un rămas-bun.
— Nu… Paco, spune-mi că nu este adevărat!
Prietenul lui s-a așezat lângă mine, pe podeaua holului. Avea ochii roșii și ținea o mână pe umărul meu, dar nu încerca să-mi ia scrisoarea.
— Manolo a murit acum trei săptămâni, Pilar.
Am clătinat din cap.
— Nu. Aș fi aflat. Lucía ar fi știut. Daniel ar fi venit să-mi spună.
— Copiii nu știau. Nici eu nu am aflat decât foarte târziu cât de grav era.
Am încercat să mă ridic, dar genunchii nu mă ascultau. Paco m-a ajutat să ajung pe canapeaua din sufragerie și mi-a adus un pahar cu apă.
Pe masă era încă farfuria în care mâncasem omleta cu o seară înainte. Una singură. Mă simțisem atât de mândră că reușisem, în sfârșit, să nu mai pun din obișnuință tacâmuri și pentru Manolo.
Acum mă uitam la farfuria aceea și nu înțelegeam nimic.
— Ce a pățit? am întrebat.
Paco a privit spre scrisoarea din mâinile mele.
— Citește, Pilar. Te rog. El a vrut să-ți spună singur, măcar în felul acesta.
Am desfăcut foaia cu grijă. Recunoșteam fiecare literă, fiecare buclă a scrisului lui. Era același scris cu care completase felicitările pentru copii, listele de cumpărături și bilețelele pe care mi le lăsa dimineața lângă ibricul de cafea.
„Pilar,
Comments