CONTINUAREA – Am intrat în biroul patronului cu inima cât un purice.
Don Rafael mi-a făcut semn să iau loc.
Mi-a întins o cafea fierbinte și m-a privit câteva clipe fără să spună nimic.
Mâinile îmi erau pline de zgârieturi.
Încercam să-mi ascund degetele crăpate sub masă.
În cele din urmă, a zâmbit.
— Costel… de cât timp lucrezi aici?
— Aproape un an.
A dat încet din cap.
— Te urmăresc de mult.
Am simțit cum mi se usucă gura.
— Dacă am greșit cu ceva…
M-a oprit ridicând palma.
— Ai greșit doar că nu ai avut încredere în tine.
M-a privit drept în ochi.
— Ești primul care ajunge dimineața pe câmp și ultimul care pleacă.
Nu te plângi.
Nu cauți scurtături.
Și, în fiecare seară, te văd învățând spaniolă.
Am zâmbit stânjenit.
— N-am terminat nici liceul.
În satul meu spuneau că nu sunt bun de nimic.
Don Rafael a râs.
— Am avut oamenicu diplome care nu știau să muncească o zi întreagă.
Tu ai ceva ce nu se învață în școală.
Caracter.
Din ziua aceea am devenit șef de echipă.
Salariul aproape că mi s-a dublat.
Dar viața nu s-a schimbat peste noapte.
Au urmat ani întregi de muncă.
Veri toride.
Ierni petrecute în sere.
Am strâns fiecare euro.
În timp ce alții își cumpărau mașini și telefoane, eu trimiteam bani acasă.
Mama și-a reparat casa.
Frații mei au terminat școala.
Iar după șapte ani, am simțit că venise momentul.
M-am întors în Teleorman.
Cu economiile strânse am cumpărat primul teren.
Am ridicat primele sere.
Mulți au râs.
— Lasă că se întoarce iar în Spania!
Ilie era printre cei mai siguri că voi da faliment.
Dar căpșunile au rodit.
Apoi zmeura.
Au venit clienții.
Au venit magazinele.
Comments